un exercitiu simplu si onest

E infiorator de cald, e infiorator de umed. Lumea se taraste pe biciclete si bea incontinuu, toata lumea are cate o sticla de apa in mana si bea si bea si bea si bea. Cine nu bea mergand, bea stand. Asa ca exercitiul meu de concentrare trebuie sa fie cu atat mai apreciat. Fiti atenti. Va propun din nou o scena pe care vreau sa o luati in serios. Nu vreau sa descriu prin ea cine stie ce armonie a Berlinului, nu vreau sa subliniez nimic suav, luminos. Vreau doar sa faceti un exercitiu pe care eu il fac foarte des, aproape in fiecare zi, ca sa nu uit nici o clipa ca nu mai trebuie sa ma intorc niciodata in Romania. Exercitiul consta in a

demnitatea ma obliga

Din pacate, suferinta altora trebuie sa se incadreze in niste reguli nescrise, ca sa ma atinga. Nu reactionez la orice suferinta la fel. M-am gandit de multe ori ca este o atitudine de tot rahatul si ca, daca esti sufletist, trebuie sa suferi pentru tot, nicidecum selectiv. Eu sufar selectiv. Dar regulile sunt destul de simple si nu tin de tipul de drama ci de ce o inconjoara. Daca mi se baga pe gat, nu ascult, exista toate sansele sa nu am pic de interes pentru situatia in cauza. Daca cineva aflat in situatia in cauza se vaicareste, m-a pierdut. Daca cineva imi cere ceva, m-a pierdut din nou. Daca cineva se vaicareste la toata lumea si cere ceva tuturor, aproape ca ma infurii. Macar sa se fi vaicarit doar de fata cu mine si

you’ve got mail

E greu sa alegi un singur mail care sa descrie raportarea oamenilor la felul meu de a fi si de a trai. Ma refer numai la mail-urile celor care nu ma cunosc. Atacand direct sau incercand o apropiere prefacuta ca apoi sa ma atace, mail-urile din ultima vreme contin aceeasi ura, aceeasi atitudine pe care o consider, din pacate, definitorie pentru incapacitatea romanilor de a-si deschide cu adevarat mintea, definitorie pentru incapacitatea romanilor de a accepta ca mai au foarte, foarte mult de invatat si ca emanciparea, avansarea, iluminarea, fericirea nu au nici o legatura cu

nu e o rusine sa fii bogat

Dupa ce mi-a fost cateva zile sila de propriul meu blog, am reusit, mancand multe cirese absolut senzationale si curatandu-mi privirea si creierul cu tot ce inseamna Berlinul, sa ma reintorc la mine in blog si sa scriu. Zile in sir mi-a parut un loc murdarit, stricat, deloc familiar. M-am intrebat, asa cum se intreaba orice om destept, ce din mine a starnit asemenea reactii demente. Teoretic inteleg dar, stiti cum e, practic nu inteleg, de fapt. Si oricat de bine ti-ai da raspunsurile, adanc in mintea ta si adanc in sufletul tau nu ai un raspuns pentru cretinism si pentru dementa marunta. Ca la romani nici dementa nu se dezvolta. Ea se taraste de la o zi la alta, pana si dementa e lenesa si lasa. Dar acum, asa cum am spus la inceput, mi-am revenit. A fost treaba organica, nimic studiat, nimic impins. Traiesti bine si iti revii, ce sa o mai dam cotita? Si, date fiind si niste discutii

a durat si a fost bine

A durat si a fost bine. S-a intrerupt acum. Eu nu moderam comentariile, la mine pe blog comenta oricine, orice. Era platforma deschisa, mi-am luat-o in consecinta dar nu cine stie ce. Surprinzator de putin chiar. Ma asteptam ca felul meu de a vedea lucrurile sa genereze o isterie in masa. Nu a fost asa. Au fost cativa nebuni dar nu multi. S-au potolit. I-am plesnit si s-au potolit, cei ca lumea de la mine de pe blog s-au suparat pentru ca mi-au vazut latura palmuitoare. Nu toti, unii mi-au fost alaturi si

nu se gaseste suferinta

Asa cum stiti de ceva vreme incoace, eu consider suferinta ingredientul central, esential, vital al existentei. Si nu in ideea “vai, cat de trist este totul, hai sa fim tristi”, nici in ideea “vai, cat de trist este totul, hai sa nu ne gandim”. In ideea de “existenta este in mare parte suferinta, daca ai curajul sa te uiti atent la ea, hai sa vedem de ce e ea asa”. Lumea se teme de constientizarea chestiei asteia si se tot screme sa

rau si pe urma bine

Cateva lucruri au devenit limpezi: legat de Romania nimeni nu are ceva bun de spus, are doar de dat peste gura mea cand indraznesc sa spun ceva rau. Si mai are de spus ca si strainii sunt de cacat. Toata lumea e de cacat, nu sunt romanii mai de cacat decat altii. Nu avem virtuti, nu ne indreptam catre nimic dar nici nu vrem sa ne mai gandim la asta. Om trai si om vedea. Asa cum parintii

avem un plan?

Nu stiu cum s-a intamplat dar s-a intamplat: astazi mi-a rasunat in minte cantecul ala cu “noi suntem romani, noi suntem romani, noi suntem aici, pe veci stapani”. Nu incerc sa fiu ironica. Chiar mi-a rasunat in minte si sunt convinsa ca mi-a rasunat pentru ca m-am gandit mult la cum au primit si primesc romanii critica acida la adresa tarii lor. Din cantec nu ma inspaimanta partea cu “noi suntem romani” ci partea cu “noi suntem aici, pe veci stapani”. Partea asta nu e prea frumoasa si nici nu da dovada de cine stie ce

printre straini

Nu glumesc, nu intreb ironic. Dar ce o fi in capul romanilor cand spun chestia cu “printre straini”? Ca in fraze de genul: “Da, viata e mai buna acolo dar sa fii printre straini?”. Am auzit foarte des asta. Oricare ar fi virtutile unei societati (alta decat cea romaneasca) argumentul suprem contra obtinerii tihnei sau chiar fericirii in cadrul societatii respective este “dar esti printre straini”. Jur ca nu

poveste simpla cu morala complicata

Decat sa tin o teorie sau decat sa impletesc mai multe, mai bine va povestesc ceva de data asta. Fara sa adaug nimic la cele intamplate, fara sa reduc nimic din cele intamplate. Un fel de poveste buddhista care nu e deloc buddhista ci e de-a dreptul crestina si imputita iar morala pe masura: incerta, apasatoare, jenanta, in pom. Dar, ca sa fiu in spiritul crestin si la finalul ei, o sa va spun eu care este morala, o sa v-o bag pe gat, ca asa suntem obisnuiti noi, cei care am fost sau care suntem crestini. Va spun de la inceput si despre ce vorbesc: despre oameni pierduti prin viata si tafnosi, despre oameni in viata carora nu se leaga nimic pentru ca este ceva imputit in ei, ceva ce pentru ochii neavizati este de nevazut. Despre oameni care nu se opresc o secunda pentru a-si spune: “Sunt in cacat, sunt de cacat, trebuie sa