mare zi, mare dimineata

Am o cunostinta care nu intelege ca viata ei nu are cum sa se transforme in cine stie ce basm. Nu e deloc induiosatoare, feminina, delicata, frumoasa in speranta ei. Ci este inspaimantatoare. Refuza sa inteleaga modul in care s-a transformat fizic si psihic, refuza sa inteleaga ca a iesit din competitiile in care insista sa ramana, refuza sa inteleaga ca trebuie sa isi gaseasca alte virtuti decat cele pe care le au oamenii de cele mai multe ori la indemana. Are nevoie de o existenta

retragere

Eu ascult politicos cand lumea imi spune ca ar vrea sa se retraga, sa isi dea demisia, sa devina independenta, sa isi schimbe viata, sa o ia de la capat, sa stea pe malul marii sau in padure – ii ascult pe toti dar nu ii cred. Evadarile astea au devenit niste clisee la fel de penibile ca exaltarea in fata unei vedete presupus aratoase. Nu cred ca lumea vrea cu adevarat sa se retraga din viata pe care tocmai o duce. Nu le convine viata, nu le convin detalii ale vietii prezente dar asta nu inseamna ca au in ei pornirea viscerala

“a trai respectabil in doi”

“Cea mai riscantă aventură a unui om: utopia posibilităţii de a trai respectabil in doi”. M-a suparat citatul asta si cand l-am citit prima oara si cand l-am citit a doua oara. Despre “Scrisori catre fiul meu” a lui Gabriel Liiceanu am mai scris aici, pe blog, despre citatul asta nu. E atat de adolescentin si feminin incat am preferat sa-l uit. L-am gasit pe profilul de facebook al unei fete care nu exceleaza in nimic asadar l-am gasit in locul potrivit. E un citat care prinde la oameni mediocri. Pentru ca este mediocru dar cu pretentii. Daca tot mi-a revenit in minte citatul asta, m-am gandit din nou la el. De ce? Nu am un raspuns care sa ma satisfaca. Ar fi trebuit sa-l neglijez imediat dupa

de data asta in satul lor

Am mers astazi la magazinul de delicatese din sat si era inchis cu toate ca nu ar fi trebuit sa fie. Voiam sa iau cafea. Nu pentru ca nu as fi avut ci pentru ca, la fel ca si gemul, cea din care beau este primita cadou si voiam sa fac si eu un pachet cadou la randul meu, acum, cand stiu de unde este cumparata o asemenea cafea senzuala si adanca. I-am scris domnului caruia ii promisesem cafeaua ca nu am gasit deschis la doamna Backhaus la magazin si ca voi merge si maine, in speranta ca este deschis. Domnul, pe care il cunosc de doua zile, mi-a raspuns

nu sunt printre straini

Trisez cand vine vorba despre confort, recunosc. Imi place sa merg oriunde, sa fac orice dar sa stiu ca, la un moment dat, ma intorc intr-un loc care sa-mi mangaie fiecare colt de minte si de piele. Ma bag in orice cacat cu mintea si corpul pregatite dar trebuie sa stiu ca ma intorc in confort. Nu ma grabesc, nu fug repede inapoi, imi fac treaba in ale chinuirii propriei persoane, imi fortez limitele poate mai mult decat cei care nu au un loc

parintele ramas

Cand te dezmeticesti dupa moartea fizica a unui parinte, ai o singura preocupare, fie ca recunosti asta in fata ta si a celorlalti, fie ca nu: ca celalalt parinte sa nu te paraseasca si el. Intai ti-e teama ca va muri si el. Asta dureaza doar cateva saptamani. Apoi, si asta dureaza foarte mult, ti-e teama ca isi va construi o noua relatie. Dincolo de cliseele de film american in care copiii isi doresc fericirea parintelui ramas in viata, ramane groaza ca parintele ramas va putea fi fericit langa alta persoana, negand fericirea trecuta, negand unicitatea

de ce am scris primul meu roman

Pe mine cel mai puternic ma anima furia, dezgustul. Cele mai bune lucruri din viata mea au iesit asa. Din furie urmata de o disciplina dezgustata. Primul meu roman, hotararea mea de a ma ocupa serios de cariera de romancier – astea au venit tot din furie. Nu ma plang. Asta ma face pe mine sa functionez deocamdata, asta incerc eu sa schimb in mine, cautand alte motivatii, temperand-o pe cea principala. Am gasit astazi mail-ul pe care i l-am trimis eseistului si filozofului roman care traieste in Paris, o iubire de tinerete a mamei mele, unul din oamenii cu care am incercat sa

Bucuresti

Am citit astazi un post al unei femei pe care am iubit-o mult cu ani in urma. Nu ne mai vorbim de ceva timp, eu ii urmaresc blog-ul si atat. Ea nu mai stie nimic despre mine, nu stie nici macar ca am blog, nici nu are rost sa stie, a fost categorica in conditiile impuse atunci cand am avut discutia finala. Intensitatea despartirii a fost pe masura intensitatii relatiei. Asa cum se intampla de obicei. Ea s-a dus zilele astea in Bucuresti pentru a-si schimba actele expirate, nu mai locuieste de un an in Romania, si-a facut o viata senina, lejera dincolo de tara noastra. Are curajul de a divorta acum, dupa ani foarte multi de casnicie complicata. A descris si a pozat Bucurestiul cu detasarea

recunostinta pentru un drum bun

Stateam ieri in masina si ascultam la radio o bucata dintr-o arie care ii placea foarte mult mamei mele. Ma cuprinsese un fel de tristete obligatorie, nu neaparat autentica in intregime – nu putea fi autentica in intregime pentru ca era dublata de un simt al ridicolului foarte puternic, simt care imi dubleaza mie orice stare care da pe-afara, ca sa ma exprim plastic. Nu ma simteam in largul meu in starea aia, nu intelegeam de ce trebuie sa te intristezi cand asculti muzica pe care o asculta un om pe care-l adori, ma intrebam in timp ce aveam lacrimi in ochi daca nu cumva e si mult cliseu in impresionarile astea de ordin muzical. Dar, dupa ce s-a terminat bucata din arie, a inceput la radio muzica din “Indiana Jones

despre Herta Müller, scurt si cu mahnire

A ne mandri, ca romani, cu Premiul Nobel primit de Herta Müller, mi se pare macabru. Nu am ales grabit acest cuvant. As vrea sa redau intr-o singura fraza apasarea construirii unei identitati intre doua tari atunci cand apartii fara echivoc uneia dintre ele dar, evident, nu o pot face. Nici Herta Müller nu o poate face, fie intr-o fraza, fie in mai multe, ea neaflandu-se in aceasta situatie. Romanca nu