iluzia

Inchid cu un sentiment potolit acest blog. Este timpul sa deschid un blog german. Inteleg realmente ca un blog in romana, despre relatia mea cu Romania, nu mai este potrivit. Pentru cei care ma citesc. Pentru mine va fi intotdeauna si il voi duce probabil pe hartii din sertarele mele multi ani de-acum incolo. Relatia cu Romania este una foarte dificila pentru oricine are pielea subtire si mintea curajoasa si harnica. Nu cred ca tristetea, furia, nedumerirea in privinta conditiei de roman se vor potoli vreodata. Probabil, la fel ca in cazul multor romani destepti, ele nu se vor potoli niciodata. Dar se va salva cine va putea si va face asta si fara biciuirile mele. Am intelegere si scarba deopotriva pentru cei agresivi in a sustine cu patriotism entuziast o identitate nationala ca cea romaneasca in stadiul actual. Nu va grabiti sa credeti sau sa spuneti ca cele doua raportari

intelegi degeaba

“Eu cred ca tu uiti cine esti. Aminteste-ti intotdeauna cine esti”. Astea sunt doua fraze pe care le aud cam o data la doi ani de la una si aceeasi persoana, un baiat care ma cunoaste de mica. O minte in care am incredere totala, un tip de o duritate fantastica atat cu mine cat si cu cei din jur, un om de o intransigenta atat de fara fisura incat pana si respiratul il fac cu grija in preajma lui. Sigur, suntem prieteni, suntem cei mai buni prieteni dar pentru mine asta inseamna prietenia: rusine in fata celuilalt atunci cand gresesti, convingerea ca exista cel putin o persoana pe lumea asta pe care nu o poti pacali. Asta este confortul prieteniei pentru mine, asta este grandoarea

Berlin-Bucuresti-Berlin

Foarte rar am spus ca fac ceva fara sa fac apoi. Mai exact: foarte rar “mi-am” spus ca fac ceva fara sa fac apoi. Mi s-a intamplat sa mint ca voi face ceva si nu am facut. Dar nu m-am mintit niciodata pe mine, treaba care suna tezist asa ca nu insist mai ales ca nu pe presupusele mele virtuti se axeaza postarea de azi ci pe o decizie care nu se va schimba niciodata. Am asteptat sa treaca niste timp, asa incat sa am siguranta acestei decizii. In ea este inglobata si confirmarea teoriilor mele in privinta Romaniei si

calatorul perpetuu, cautatorul perpetuu

Nu imi plac cautatorii de profesie, nu imi plac nici asezatii de profesie. Ca sa fac de la bun inceput o combinatie intre cele doua, spun ca imi plac cautatorii asezati. In ultima vreme am auzit de cel putin cincizeci de ori, in contexte diferite: “Vreau sa aflu cine sunt cu adevarat”. Nu spun ca oricine isi doreste asta, exista o mare parte a populatiei care nu are nici macar un milimetru de gand in aceasta directie. Dar printre oamenii cu un mininum de bun simt ideea incolteste si, daca nu incolteste cu adevarat, da bine sa spui ca a incoltit. In numele acestei presupuse aflari, in numele acestei cautari net superioare

cum mi-am petrecut modesta dezintoxicare

Dependenta mea de somnifere a fost registrul in care m-am simtit singura si umilita cumplit de propriile-mi slabiciuni. La aducerea in discutie a acestei dependente lumea reactiona ca atunci cand incercai sa vorbesti despre cineva mort: simteai compatimire dar si dorinta celui din fata ta de a goni cat mai departe de subiectul pus pe masa. Era ceva straniu, ceva rusinos, ceva ce, neintamplandu-se mai nimanui din cei cu care ma intalneam, ma transforma intr-o prezenta si mai incomoda decat pana atunci. 11 ani de zile am luat, noapte de noapte, un somnifer poate mult mai puternic decat mi-ar fi trebuit, am luat o substanta folosita pentru anestezie totala. Cu 11 ani in urma, mama a coborat

a redeveni bun

Cu cateva zile in urma citeam intr-o carte a lui Khaled Hosseini urmatoarea fraza: “There is a way to be good again”. Un prieten ii spune asta la telefon personajului principal. Acesta din urma trebuie sa se intoarca in Kabul, un oras cu care eu, de multe ori in gluma dar de cateva ori serios, am comparat Bucurestiul, mai ales cand cineva incerca sa imi bage pe gat ideea ca Bucurestiul este si el un oras european ca oricare altul, “cu bune si cu rele”. Nu are rost sa mai insist astazi asupra bine stiutului gust amar catre ranced

(in)totdeauna pentru mine

Am citit pe blog-ul femeii la care am tinut mult cu ani in urma ceva ce pare banal, la mintea oricui, un cliseu prea des intalnit pentru a fi luat in seama dar eu l-am luat, dat fiind ca ma intereseaza cum ii functioneaza ei mintea. Eu, din pacate, nu gasesc solutii in trairi si in sentimente, eu gasesc solutii in definirea pe cat posibil rationala a fiecarui lucru. Cuvintele erau cat se poate de

acalmie, cred

Mi-am depistat nou aparuta normalitate recitind mail-ul pe care i l-am trimis unei prietene zilele trecute. Dincolo de acest mail nu mai este nimic de spus in ultimele zile, m-au parasit temporar ambitiile de a defini intrebari si raspunsuri. Nu las intrebarile sa se contureze si evit sa dau orice fel de raspuns atunci cand sunt intrebata. Este prima oara cand simpla existenta, fara cine stie ce entuziasm, fara vreo revelatie luminoasa, fara teatralitate, imi paralizeaza zonele despre care am

cu riscul de a ma tampi

Viata se anunta destul de plictisitoare daca ma incapatanez sa continui mersul pe sensul occidental. Inainte de a spune ca glumesc, explic ce am vrut sa spun. A fost rau in Romania, a fost mult mai bine in Germania si acum redescopar in doze mari ce am descoperit pana acum in doze mici: exista tari in care e si mai bine decat in Germania. Odata ce te-ai facut bine, nu te mai multumesti cu ce iti ofera Berlinul, vrei mai mult. E normal, nu e cine stie ce lipsa de recunostinta, e evolutie sau, oricum, o forma a ei. Ti-ai asigurat strictul necesar in materie de civilizatie, nu iti mai e teama ca te calca o masina pe trecerea de pietoni si ca iti versi toate matele daca

Copenhaga, Craciun, cocaina

Jur sa spun adevarul si numai adevarul. Nu pot sa spun ca sper sa ma ajute Dumnezeu in masura cantitatii si calitatii adevarului care urmeaza pentru ca eu nu cred in Dumnezeu. Asa ca trebuie doar sa ma credeti pe cuvant.

Pe mine ma preocupa foarte mult, poate prea mult, relatia cu tata. E pe terminate aceasta preocupare pentru ca mi-am dat seama ca imi sta ca o piatra foarte grea pe inima, in preajma lui nu mai sunt eu, ma contorsionez, ma inhib, ma simt ca intr-o camera ingusta si intunecata. Tata este un om extraordinar si nu rasufla pe nicaieri, treaba buna in cazul unui